Tartrul dentar se formează prin mineralizarea plăcii bacteriene şi aderă de suprafeţele dentare, precum şi de alte structuri solide prezente în cavitatea bucală, cum ar fi: lucrări protetice fixe sau mobilizabile sau componente ale aparatelor ortodontice. Tartrul poate fi localizat supra- sau sub-gingival şi este alcătuit din depozite dure, cu structură organo-minerală, cu suprafaţă rugoasă, acoperită de un strat de placă bacteriană nemineralizată. Prezenţa tartrului este un important factor favorizant în ce priveşte apariţia manifestărilor bolii parodontale şi agravarea evoluţiei parodontopatiilor. Depozitele de tartru, dacă nu sunt îndepărtate periodic, prin detartraj, cresc treptat în volum şi, cu timpul, pot produce leziuni ale gingiei. Leziunile gingivale pot constitui porţi de intrare pentru microorganisme, care vor ajunge astfel în zonele profunde ale parodonţiului, colonizând structurile ligamentare de la acest nivel şi osul alveolar subiacent. Tartrul supra-gingival are culoare deschisă, alb-gălbuie şi consistenţă redusă la început, în primele săptămâni după formare. Se localizează, cu predilecţie, pe suprafeţele dinspre limbă ale incisivilor inferiori şi pe suprafeţele dinspre obraz ale molarilor superiori. După o vreme, dacă nu se intervine prin detartraj, depozitele supra-gingivale capătă consistenţă crescută şi se închid la culoare. Tartrul sub-gingival, mai greu de depistat, este de culoare brun-închis sau neagră, localizat în şanţul gingival, sub marginea liberă a gingiei fixe, adesea fiind foarte aderent, greu de îndepărtat. De multe ori, marginea gingivală liberă sau papila interdentară sunt inflamate, sângerânde. După un timp, dacă tartrul nu este îndepărtat prin chiuretaj/detartraj, prin evoluţia procesului inflamator, se instalează retracţia gingivală şi depozitele dure sub-gingivale devin mai vizibile. Tartrul dentar poate fi întâlnit şi la copii, dar excepţional la cei cu vârsta mai mică de nouă ani. La adulţi, depozitele de tartru se întâlnesc aproape constant. Din acest motiv, controalele stomatologice regulate, la interval de şase luni, precum şi efectuarea detartrajului ori de câte ori este necesar, sunt elemente-cheie care permit prevenirea şi controlul evoluţiei afecţiunilor parodontale.  

Aparatele dentare mobile/mobilizabile sunt indicate pentru rezolvarea anomaliilor ortodontice apărute la copiii cu dentiţie temporară sau mixtă. Plăcile mobilizabile sunt alcătuite dintr-o bază de acrilat care poate fi divers colorată, un şurub şi elemente metalice (din sârmă), care servesc la ancorarea de dinţi şi la alinierea acestora pe arcadă (croşete Stahl, Adams, croşete directe, arc vestibular etc.). Aparatele ortodontice mobile/mobilizabile, în afară de faptul că ajută la alinierea dinţilor, influenţează dezvoltarea maxilarelor la copilul aflat în creştere, prin stimularea suturilor osoase de la nivelul acestora. Acest efect se poate obţine numai în perioada de creştere.  Plăcile mobilizabile trebuie purtate minim 14 – 16 ore pe zi (noaptea 8 – 10 ore şi 6 – 8 ore, în cursul zilei), pentru a obţine rezultatele dorite. Sunt uşor de pus de către copil, uşor de scos, necesită curăţare şi igienizare zilnice. În primele zile de la începerea tratamentului, copilul poate experimenta o salivaţie mai abundentă şi dificultăţi de vorbire (în special din cauza plăcii superioare, care acoperă parţial cerul gurii), manifestări care vor dispărea cu atât mai repede, cu cât aparatele sunt purtate mai conştiincios. Aparatele dentare fixe sunt indicate la copii cu dentiţie permanentă (care au schimbat toţi dinţii de lapte cu cei definitivi), la adolescenţi şi adulţi. Aparatul dentar fix este alcătuit din ataşamentele care se aplică pe dinţi (bracket-uri), arcuri (sârme) şi ligaturi (elastice sau metalice), care fixează arcul în slotul (şanţul) bracket-ului. Aparatul ortodontic fix se colează (se lipeşte) pe dinţi la începutul tratamentului şi se îndepărtează la sfârşit, când s-a obţinut alinierea dorită a dinţilor. Tratamentul este condus în mod nemijlocit de către ortodont, rezultatele tratamentului nu depind de complianţa pacientului la tratament (de conştiinciozitatea acestuia în ce priveşte purtarea aparatului). Bracket-urile (ataşamentele) pot fi metalice sau realizate din ceramică, pentru a fi cât mai puţin vizibile. Cel mai puţin vizibile pe dinte sunt bracket-urile din ceramică monocristalină, mai cunoscută sub numele de safir. Purtătorul de aparat dentar fix trebuie să acorde o atenţie deosebită igienei şi alimentaţiei, pentru a evita apariţia gingivitei, producerea unor demineralizări ale smalţului, eventuale desprinderi accidentale ale bracket-urilor. În timpului tratamentului cu aparate fixe, deplasările dentare se produc relativ rapid, sub acţiunea unor forţe ortodontice mai mari decât cele care intervin în cazul tratamentelor cu aparate dentare mobile/mobilizabile. Ca urmare, deşi aparatul fix se îndepărtează în momentul obţinerii alinierii dorite, noua poziţie a dinţilor nu este încă stabilă. Din acest motiv, ulterior încheierii tratamentului ortodontic fix trebuie să se facă contenţia (consolidarea rezultatului obţinut prin tratament activ), pentru încă o perioadă de timp. Fie se colează (lipeşte) un retainer (o sârmă subţire) pe feţele orale ale dinţilor, fie pacientul va purta o gutieră de contenţie.